googlecaa6b28bce57afbc.html

sâmbătă, 21 iulie 2012

Basme, dom'le!



BASMUL ROMANESC - ANALIZA LITERARA

Vom demonta astăzi un mit, şi anume că Făt-Frumos este personajul pozitiv din basmele româneşti, iar Zmeul, un ticălos fără pereche. În fapt, aşa cum vom vedea numaidecât, lucrurile stau tocmai pe dos.

Pentru asta, să facem mai întâi un mic profil psihologic al celor mai importante personaje din basmele româneşti.

Împăratul e un moş senil şi total incompetent. Singurul merit că a ajuns împărat e că a fost primul născut. Nu e în stare să aibă grijă de fii-sa, prin urmare mă întreb cum mama dracului ar putea avea grijă de ditai împărăţia. Nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi l-a lăsat cu trei fete care sigur nu-s ale lui, fiindcă moşul are vreo 70 de ani şi aia mică în jur de şaişpe. Deşi e înconjurat de viziri, dregători, sfătuitori, când e să ia vreo decizie îţi vine să-l iei la palme : primul individ care-i aduce fata înapoi o primeşte de nevastă şi mai ia şi jumătate de împărăţie. Strămoşul său care a întemeiat dinastia se răsuceşte în mormânt.

Fata cea mare şi fata cea mijlocie sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei şi e aia răpita, ba se mai şi mărită înaintea lor.
Sunt atât de jenante că nici un zmeu nu le vrea...

Fata cea mică e aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele. Mai e şi curvă de mică. Nici nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă enervez.

Făt-Frumos (Fefe), de obicei, e unu' căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun coate-goale. Frumuşel şi efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat să frece menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu fraţii lui sau cu flăcăii satului, da' vrea să dea lovitura. Şi, când boul de împărat dă sfoară-n ţară cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că se prezintă primul. Habar n-are cum arată fata împăratului, dar nici nu-l interesează prea mult, de fapt vrea împărăţia. Şi oricum ştie de la tovarăşi că de obicei e răpită bucata familiei, nu cârjele ălelante două.

Calul e singurul personaj pozitiv din toată povestea care merită apreciere. Înainte de episodul cu jăratec, zace slab, bubos şi răpciugos în grajd, ceea ce arată încă o dată că împăratul e un idiot - nu aşa te porţi cu o asemenea comoară. Calul e cel care îi face strategia lui Făt-Frumos, în vorbe puţine şi concise. Nu zice prea multe pentru că probabil îi e jenă să intre-n vorbă cu un oportunist analfabet. În sufletul lui, îşi doreşte să fie în echipa Zmeului.

Mama Zmeilor este exact opusul împăratului. În primul rând, la ea e sigur că e mama zmeilor. Apoi, a făcut trei băieţi care e fiecare la casa lui, nu două plângăcioase şi-o curvă care stau pe capul lui, ca împăratul. Şi ia hotărâri bune şi de una singură, n-are nevoie de o armată de viziri, dregători, sfătuitori etc.

Zmeul e un tip hotărât, energic şi forţos. Probabil are un nas cât toate zilele, umblă neras, e păros şi are palmele tăbăcite. Asta ce ne spune ? Că e un om care munceşte. A tras din greu ca să ajungă unde e - a ucis, a luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui. Aşa merg lucrurile pe tărâmul celălalt, acolo nu-ţi dă nimeni un castel că te cheamă împăratul-nu-ştiu-cum. E sigur că Zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile lui. Bine, o mai fi avut nişte muncitori pe care i-a mâncat după aia, dar sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. Şi mi se pare normal să-i mănânce la sfârşit; ştim cu toţii cum sunt muncitorii.

Mai ştim că are o moşie imensă, populată cu tot felul de jivine ticăloase. Chiar credeţi că e uşor de administrat aşa ceva, să-i ţii în frâu pe toţi ăia? Păi ăia nu sunt proşti ca ţăranii împăratului, dacă nu stai cu pleoapa pe ei... Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscător de oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier.

Dar Zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei.
I-a venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat nevastă. n-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi din jivinele alea?!), deci s-a uitat la vecini. S-a îndrăgostit de fata aia mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum cerea tradiţia: a luat-o la el. Aşa a făcut şi tac-su cu mă-sa, şi bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. Aşa e normal: clar, fără ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. Pui problema direct : "Fă, te iubesc, te vreau. Treci încoace." Şi prostul chiar o iubeşte: n-o forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri, o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. N-am auzit nici o poveste în care Zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină s-o violeze când are el chef, după cum ar merita. Peste tot citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii, giuvaere; o ţine-n puf. Omul e familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine acasă. Şi toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţia, să-i lase spaţiu, să fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă istericale că, vezi doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu masca de castraveţi pe faţă.

Carevasăzică, moldoveanca trăieşte în puf, îi face prostul toate poftele şi, în semn de mulţumire, ce face ? Se amorezează de Făt-Frumos că are părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic (vezi, n-ai vrut să te culci cu Zmeul) şi se hotărăşte să fugă cu el. Da' mai întâi încep să se hârjonească în pat, în patul pe care Zmeul cu mâna lui îl cioplise, din nişte buşteni tăiaţi tot de el din pădure, şi-l cărase-n cârcă până la ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte dimineaţa sub baldachin. Şi proştii ăia doi stau până îi prinde Zmeul, căruia - în sfârşit - i se aprind beculeţele.

Mai departe...
Zmeul luptă corect, Făt-Frumos trişează: bea apă vie de la un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare.

Din toate astea, eu pricep că morala basmului românesc e următoarea :

- dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma tonţilor incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe viaţă.

- dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să umble toţi după fundul tău şi după averea lu' tac-tu.

- dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, pici de papagal.

Dacă basmul românesc ar fi avut măcar o urmă de dreptate, Zmeul i-ar fi rupt gâtul lui Fefe cu două degete, ar fi luat-o pe proasta aia, i-ar fi dat o bătaie soră cu moartea şi ar fi trimis-o rachetă înapoi la tac-su acasă.
Apoi şi-ar fi strâns armata, ar fi năvălit pe tărâmul împăratului şi i-ar fi făcut prăpăd, ar fi violat, jefuit şi ucis tot ce i-ar fi stat în cale, ar fi unit cele două tărâmuri şi şi-ar fi făcut harem basm din toate gagicile alea proaste ca noaptea. Pentru că fiecare merită să-şi trăiască propriul basm.


Preluare de pe Net-uri


vineri, 20 iulie 2012

Definirea afuriseniilor

Xenofobia 

Plecat în vest la o patroană
(Era nevoie de femei)
M-au angajat ca... lesbiană
Şi-am revenit în ţară... gay!

 Zăpăcitul

Un scriitor, poet ‒ în fine –
Trăindu-şi viaţa ca o dramă,
Ce scrie-n tragicomic bine -
Chef-d’oeuvre, numai… epigramă!

joi, 19 iulie 2012

Premiul Nobel a greşit



Se împlinesc 81 de ani de la moartea profesorului Paulescu, descoperitorul insulinei. Află motivul revoltător pentru care i s-au renegat meritele

de Andreea Croitor

Insulina, cea mai mare descoperire a secolului XX, rămâne mărturia incontestabilă a geniului lui Paulescu. Intens studiată, s-a transformat într-un medicament minune în anul 1922, moment care a marcat salvarea a milioane de diabetici dependenţi de administrarea zilnică a insulinei.
Profesorul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei / Sursa foto: ipedia.ro
Nicolae Paulescu, unul dintre cei mai mari fiziologi români, este adevăratul descoperitor al insulinei. Activitatea sa remarcabilă în domeniul ştiinţei vizează cercetări importante asupra structurei splinei, fiziologiei normale şi patologice a pancreasului endocrin, dar şi asupra mecanismelor de producere a febrei.
Născut la 30 octombrie 1869, Nicolae Paulescu a beneficiat de o educaţie aleasă, fiind un bun cunoscător al limbilor franceză, greacă şi latină. A studiat fiziologia, literatura şi arta. Între 1888 şi 1896, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Paris, obţinând trei doctorate: în fiziologie, medicină şi ştiinţe naturale.
În 1900 s-a întors în ţară, ca şef al catedrei de Fiziologie al Facultăţii de Medicină. La scurt timp a descoperit insulina – considerată cea mai importantă descoperire medicală din secolul XX. Profesorul Paulescu o numise pancreanină.
În anii 1903, 1906, 1912 şi 1930 eleborează în faze succesive o sinteză medicală intitulată ”Traité de Médicine Lanceraux-Paulescu”, cu peste 4000 de pagini. În anii Primului Război Mondial publică în limba franceză o lucrare intitulată “Traité de Physiologie Médicale”, lucrare în care apar pentru prima dată rezultatele experimentelor cu privire la secreţia endocrină a pancreasului. Dovezile care susţin importanţa fiziologică şi farmacodinamică a secreţiei endocrine a pancreasului au apărut la 31 august 1921 în revista medicală „Archives Internationales de Physiologie” din Liège.
La 10 aprilie 1922 obţine brevetul de invenţie acordat de Ministerul Industriilor si Comertului din România. “Revendic invenţiunea produsului organic pancreanina, care injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”, spunea profesorul Nicolae Paulescu.
Însă, în acelaşi an, medicul Fr. Grant Banting şi biochimistul Ch. Herbert Best, ambii din Canada, şi-au atribuit descoperirea insulinei, primind, în anul 1923, premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină pentru meritul de a fi descoperit insulina. Decernarea Premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină a fost cea mai gravă eroare înregistrată vreodată în istoria instituţiei suedeze.
Nedreptatea făcută profesorului român Nicolae Paulescu, adevăratul descoperitor al insulinei şi care ar fi trebuit să primească premiul Nobel, durează zeci de ani.  Protestele lui Paulescu au fost reduse la tăcere. Pentru opiniile sale creştine, considerate anti-semite şi anti-masonice, lumea medicală îi anulează paternitatea asupra celei mai importante descoperiri medicale a secolului XX şi, implicit, contribuţia esentială la salvarea a milioane de vieţi.
Nicolae Paulescu se stinge din viaţă la 19 iulie 1931, şi după moartea sa, totul a fost dat uitării până în 1969, când redescoperirea contribuţiei lui Paulescu la izolarea insulinei a fost făcută de diabetologul scoţian Ian Murray, cel care a scris un istoric al celebrei descoperiri.
Murray a scris patru articole prin care a reuşit să convingă comunitatea ştiinţifică internaţională că înaintea canadienilor, Paulescu publicase articole prin care descria amănunţit acţiunea insulinei în organism.
În 1996, la celebrarea a 75 de ani de la descoperire, au fost reluate discuţiile despre contribuţia românului, prin articolul din revista franceză din 1921, ce putea fi considerat un „certificat de naştere” al insulinei.

Preluare din „Ghimpele.ro”

miercuri, 18 iulie 2012

ZI DE SALARIU





           Premiu didactic - şi nu numai                                      
           Cel de-al treişpelea salar,                            
           Aşteptat de-o vreme bună,                                     
                                      O să-l iau, ca bugetar,                                           
 În… a treisprezecea lună!

marți, 17 iulie 2012

Mămăliga - definiţie





                               Întrece pâinea, e mai tare –
                               Pe mese la români tronează –
                               Chiar dacă nu e foarte mare
                               Şi câteodată… explodează!

luni, 16 iulie 2012

Lingăul - definiţie



                            

                               Îndrăgostit, pe veci, de limbă,
                               Sărută lung ca un artist,
                               Dar periuţa nu şi-o schimbă…
                               Şi pute, că-i… pupincurist.

duminică, 15 iulie 2012

Definiţii... zăpăcite!



                               Xenofobia 

                               Plecat în vest la o patroană -
                               Era nevoie de femei -
                               M-au angajat ca... lesbiană
                               Şi-am revenit în ţară... gay!

                               Zăpăcitul

                               Un scriitor, poet ‒ în fine –
                               Trăindu-şi viaţa ca o dramă,
                               Ce scrie-n tragicomic bine,
                               Chef-d’oeuvre, numai… epigramă!